Ăsta este episodul 2 al trilogiei despre de unde vine de se leagă treaba asta cu valoarea muzicii. În episodul trecut ne-am lămurit cum și de ce muzica de azi are o valoare mai mică decât cea de ieri. (Vă sfătuiesc să băgați cu încredere o ureche, că vă va ajuta să înțegeți mai abitir despre vorbesc în episodul de azi.)
Pornesc de la o premisă pe care, oricât am încerca să o ocolim, sfârșim inevitabil prin a o lovi cu fruntea. Ba nu! Mă scuzați! Cu buzunarul. Este extrem de greu să trăiești azi din muzica pe care o creezi. Extrem de greu nu înseamnă că n-ai vilă cu piscină după prima piesă. Nu, domnule! Înseamnă că n-ai bani de chirie, de țigări și că mănânci doar pufuleți cu apă minerală, ca să se umfle și să tacă mațul.
Adică, pe bune acuma! Muzica ta-i bună. Toată lumea zice că ești mișto. Și cu toate astea rămâi nebăgat în seamă și, mai ales, nebăgat în zeamă. Te uiți cu jind și în van, precum cățelul prin vitrina măcelăriei și te întrebi ce-au ăia în plus față de tine. Ești sigur că și tu ești la fel de bun ca ei, dacă nu chiar mai bun. Meriți, carevasăzică, să fii și tu acolo la radio, acolo pe scena aia mare, acolo la televizor. Meriți jdemilioane de fani și jdemiliarde de like-uri. Și, mai presus de toate, meriți și tu jdemilioane. Nici nu mai contează. Lei, euro, dolari, orice doar să fie mulți.
N-am nici pe departe rețeta succesului. Între noi fie vorba, oricine se bate cu pumnu-n piept și zice că o are e un mare gogoșar. Dar am adunat în anii ăștia niște idei care vă pot ajuta să evitați niște etape foarte negre ale existenței voastre de creatori de muzică în tulburelul prezent. Măcar atât.
